1
BAZELE PSIHOLOGIEI SOCIALE: Prelegerea
 – 
 
 Psihologia socială şi societatea
 
1.1.
 
Obiectul si problematica p.s..: definitie, caract. gen., importanta, evolutie ist.; principalele probleme abordate de p.s.
Toate conduitele, atitudinile, sentimentele şi acţiunile individuale sunt generate, modelate şi condiţionate în mod esenţial de factorisocioculturali, care au totdeauna o semnificaţie socială.Viaţa fiecărui om capătă conţinut şi semnificaţie numai în contextul câmpului sociocultural în care trăieşte, sub influenţa relaţiilor interpersonale pe care le dezvoltă şi a experienţei sociale pe care o acumulează.
 
 Definiţie
:
Psihologia socială este
ştiinţă care studiază în mod sistematic interacţiunile umane şi fundamentele lor psihologice, fenomene
psihice care 
se dezvoltă în context relaţional, împreună cu legile care le guvernează formarea, manifestarea şi dinamica.
 
 Psihologia socială cercetează particularităţile psiho
-comportamentale ale omului aflat într-
un sistem relaţional real sau virtual,căutând să desprindă legităţile care guvernează zona de interferenţă dintre individual şi social.
 
Principii teoretice:
 
 
Orice proces psihic individual se naşte, se dezvoltă şi se manifestă pe fondul şi în contextul unor influenţe socioculturale
sistematice.
 
Conduita su
 biectului, în orice moment al existenţei sale, se manifestă în forme induse şi modelate sociocultural, fiind aproapetotdeauna reacţii de răspuns la solicitările mediului social.
 
 
Conţinutul vieţii psihice conştiente rezultă univoc din consumarea unei experienţe sociale.
 
 
Comportamentul individual capătă anumite particularităţi de conţinut şi formă de manifestare atunci când subiectul se află in
tegrat
unui grup sau mulţimi.
 
Direcţii de structurare a problematicii:
 
1.
 
Analiza
influenţei factorilor sociali
, a mo
delelor şi normelor socioculturale asupra proceselor psihoindividuale, precum şi asupraformării şi dezvoltării personalităţii.
 2.
 
Structurarea şi funcţionarea seturilor de
statute şi roluri
.3.
 
Construirea, în plan cognitiv, afectiv şi acţional a „
realităţii so
ciale
”.
 4.
 
Problematica
relaţiilor psihosociale
: personale/impersonale, grupale/organizaţionale, afective/comunicaţionale/de influenţă/de
realizare a sarcinii, directe / indirecte etc.5.
 
Dinamica
raporturilor interpersonale
 
şi influenţa acesteia asupra persoanelor, grupurilor organizaţiilor şi instituţiilor sociale.
 6.
 
Procesele psihosociale implicate în
 învăţarea şi integrarea socială a individului
, dinamica acestor proce
se şi fenomene negativeaferente (agresiunea, devianţa, delincvenţa); crizele de adaptare şi probleme de psihiatrie şi terapie psihosocială.
 7.
 
Formarea, evoluţia şi schimbarea
normelor, modelelor şi valorilor sociale
; influenţa acestora asupra comportamentul
ui
individual şi de grup; conformismul, contestarea axiologică şi anomia.
 8.
 
Problematica
microgrupurilor sociale
: procese şi fenomene psihosociale de grup, leadership
-ul, climatul psihosocial, coeziunea,
conflicte şi performanţa de grup; influenţa grupului asupra personalităţii şi creativităţii membrilor săi etc.
 9.
 
Procese şi fenomene psihosociale implicate în funcţionarea
organizaţiilor şi instituţiilor sociale
, dinamica raporturilor individ-grup-
organizaţie
-
instituţie în funcţie de contextul cultural, religios, economic, politic sau educaţional.
 10.
 
Formarea şi manifestarea
opiniei publice
; procesele de informare, dezinformare, control şi manipulare socială; problemelecomunicaţiei sociale şi mass
-media.11.
 
Geneza, dezvoltarea şi dinamica
atitudinilor, stereotipurilo
r, prejudecăţilor şi discriminărilor sociale
; psihologia raporturilor 
dintre grupurile sociale diferenţiate etnic, cultural, religios, economic, politic şi geografic.
 12.
 
Procese şi fenomene ţinând de
psihologia mulţimilor
; particularităţile comportamentelor grupurilor şi mulţimilor spontane.
 13.
 
Problematica
optimizării raporturilor umane
 
şi a cadrelor existenţei sociale a persoanelor şi grupurilor.
 14.
 
Problemele de
patogenie psihosocială
; factorii sociali şi psihosociali care pot genera disfuncţionalităţi psihice de
 
natură nevroticăsau psihotică.
 15.
 
Analiza
raporturilor generale dintre natură şi societate
 
în plan istoric şi cultural; relaţiile dintre ştiinţă, tehnologie şi structurile psihosociale ale societăţii; elaborarea unor strategii de optimizare a raporturilor o
m-
natură.
 
 Nu individul este elementul de bază al cercetării psihosociale, ci persoana, în calitatea ei de subiect al unei situaţii soci
ale.
.
Grupurile sociale de diferite tipuri, organizaţiile sau instituţiile sociale devin obiecte de cercetare pentru psihologia socială numai încalitatea lor de modalităţi specifice de relaţionare între indivizi sau cadre de existenţă ale acestora.
 
 
2
Evoluţia istorică a psihologiei sociale
 
Pe fondul constituirii şi a altor discipline umaniste, psihologia socială se circumscrie ca un domeniu specific şi autonom de cunoaştere
abia la începutul secolului XX:
 
Gabriel Tarde
(1843
 – 
 
1904) studiază dimensiunea afectivă şi cognitivă a personalităţii ca reflexii directe ale vieţii sociale aindividului (legile imitaţiei:
imitaţia
 
este procesul fundamental care stă la baza societăţii).
G. Tarde
 
este şi primul autor careintroduce în literatura de specialitate termenul de „psihologie socială".
 
 
Gustav Le Bon
(1841
 – 
 
1931) este primul teoretician care abordează fenomenologia specifică
 
mulţimii (existenta „sufletuluicolectiv“).
 
 
Teodor Watz
(1821
 – 
1864),
Adolf Bastian
(1826
 – 
1903),
Wilhelm Wundt
(1832
 – 
 
1920) publică numeroase şi importantestudii asupra mentalităţilor şi specificului psihologic al diferitelor popoare.
 
 
Emile Durkheim
(1858
 – 
 
1917) aduce contribuţii esenţiale în analiza particularităţilor realităţii sociale şi a interacţiunilor dintre individual şi social. Prin studiile sale asupra sinuciderii,
Durkheim
 
demonstrează rolul influenţelor sociale asupra
comportamentului in
dividual. Societatea este văzută ca o realitate distinctă, ireductibilă la suma indivizilor care o compun.Integrarea este văzută ca piatră unghiulară a vieţii sociale.
 
 
W. McDougall, E.A. Rose, M. Baldwin, F.H. Allport
pun definitiv bazele psihologiei sociale ca domeniu autonom de
cunoaştere.
Teorii particulare
 
 privind: conduita socială elementară (
G.C. Homans
); câmpul psihologic (
K. Lewin
); rezultatele interacţiunii
(
J.W. Thibault, H.H. Kelley
); interacţiunea bazată oe autoritate (
J.W. Adams, A.K. Rommey
); disonanţa cognitivă (
L. Festinger
);echilibrul social (
F. Heider
); congruenţa cognitivă
C.E. Osgood, P.N. Tannenbaum
); simetria în relaţiile sociale (
Th. Newcomb
);
 psihanaliza funcţionării grupurilor (
W.R. Bion
); tridimensionalitatea conduitei interpersonale (
C.W. Shultz
); dezvoltarea grupului(
W.G. Bennis, N.A. Shepard
); atitudinile sociale din perspectivă psihanalitică
 
(
I. Sarnoff 
); grupul de referinţă (
R.K. Merton
); rolul
şi statutul social (
R. Linton
); schimbarea atitudinilor (
C. Hovland
); reactanţa socială (
J.W. Brehm
); rolul minorităţilor active (
S.Moscovici
); tratarea centrală şi periferică a informaţiilor (
R.E. Petty, J.T. Cacioppo
); teoria constructelor personale (
G. Kelly
) etc.
In ultimele decenii au apărut numeroase
ramuri specializate 
ale ps
ihologiei sociale: psihosociologia organizaţională, industrială,educaţională, politică, militară, economică, sportivă ş.a.Configurarea psihologiei sociale ca domeniu ştiinţific de cunoaştere se realizează şi în ţara noastră în prima jumătate a sec
olului XX,
 prin remarcabilele lucrări ale lui
N. Vaschide
(1849
 – 
1907),
C. Dumitrescu-
Iaşi
(1849
 – 
1957),
Dumitru Drăghicescu
(1875
 – 
 1945),
C. Rădulescu
-Motru
(1868
 – 
1957),
F. Ştefănescu
-
Goangă
(1881
 – 
1958),
Al. Roşca
 
ş.a.
 
1.2.
 
Relatiile p.s. cu alte discipline umaniste: psihologia gen., antropologia culturala, politologia, sociologia
 Psihologia generală
 
explică comportamentul uman prin intermediul unor concepte precum
 
 percepţia, gândirea, afectivitatea,motivaţia, voinţa, conştiinţa
 
ş.a.
 
 Psihologia socială
st
udiază relaţiile interindividuale, procesele psihice subiacente acestora, precum şi comportamentele şi fenomenelecare se produc în context social: interpersonal, grupal, organizaţional şi instituţional.În cadrul psihologiei sociale se operează cu noţiun
i precum cea de
relaţie, influenţă, comunicare interpersonală, procese de grup,
integrare etc.
Sociologia 
 
abordează problematica organizării şi dinamicii societăţii globale, procesele, fenomenele şi legităţile care apar la nivel
macrosistemic, manifestându-
se în forme statistice. Sociologia operează cu notiunile de:
organizare, dinamică socială, mobilitate socială şi profesională, clasă socială, nivel de trai, opinie publică
etc.
 Antropologia culturală
 
este o ramură a antropologiei generale care studiază
 
comportamentul uman din perspectiva normelor şimodelelor culturale care îl determină, într 
-
un context spaţio
-temporal concret. Concepte:
obicei, tradiţie, ritual, credinţă, normă şimodel cultural, personalitate de bază, interculturalitate
etc.
Politologia 
 
studiază procesele şi fenomenele subiacente exercitării puterii, în corelaţie cu formele de organizare şi mecanismele derealizare a coordonării şi controlului social. Omul este văzut ca obiect şi subiect al puterii, după cum statul reprezintă fo
rma de
organizare socială care permite exercitarea puterii, în special a celei politice. Politologia operează cu concepte cum ar fi
cele de
 putere,
 partid politic, clasă socială, stat, conducere, sistem parlamentar, legislaţie, ideologie
ş.a.
 În timp ce psiholo
gia socială relevă şi cercetează ceea ce este comun oamenilor aparţinând diferitelor culturi, antropologia seinteresează mai ales de modul în care culturile se deosebesc între ele.
 
 
3
Antropologia culturală încearcă să înţeleagă tiparele relaţiilor umane în
interiorul unor culturi distincte, în timp ce psihosociologii
desprind legităţile generale ale relaţiilor umane şi fundamentele psihologice ale acestora, indiferent de spaţiul cultural în
care se produc.
În timp ce sociologia abordează fenomenele sociale
 
globale, politologia se focalizează pe problemele şi fenomenele care se manifestă
numai într-
un anumit subsistem al societăţii, acela al coordonării activităţii sociale prin intermediul raporturilor de putere dintregrupuri, organizaţii şi instituţii.
 Au
aparut numeroase domenii de cercetare cu caracter interdisciplinar şi pluridisciplinar precum sociologia politică, psihologia
puterii
 politice, psihosociologia culturii, sociologia sistemelor politice, psihosociologia antropologică, psihosociologia ecologică ş.a.
1.3 Teoria in psihologia sociala: conceptul de teorie, caracterizare gen., functiile teoriei, clasificare, exemple.
Constituirea unei discipline ştiinţifice ca domeniu autonom de cunoaştere implică satisfacerea următoarelor cerinţe fundament
ale: a)
delimitarea clară a unui obiect propriu de cercetare; b) elaborarea unor teorii specifice care articuleze coerent, la nivelul unui sistem explicativ, toate tezele, principiile şi datele deobservaţie sau experimentale derivate din cercetare;
c) s
tructurarea unei metodologii proprii de investigare a domeniului de cunoaştere aferent.
 
Obiectul psihologiei sociale a fost circumscris în sfera proceselor şi fenomenelor psihice care apar şi se manifestă în conte
xtul
interacţiunilor sociale.
 Definiţie
 Teoria 
 
reprezintă dimensiunea fundamentală a oricărui demers epistemic, putând fi definită ca un ansamblu de concepte, legi, ipoteze
,
 principii şi date experimentale, organizate într 
-
un sistem logic coerent, prin care se descrie şi se explică într 
-un mod u
nitar şinoncontradictoriu un anumit domeniu al realităţii.
 
 
Pentru
Th. Hobbes
 
(1619), principala forţă motivaţională care acţionează în viaţa socială este dorinţa de putere.
 
 
J. Bentham
şi
J. Stuart Mill
(1863) găsesc un alt principiu explicativ în
tendin
 ţa naturală a omului de a căuta plăcerea şi a
evita durerea
. Apare astfel teoria hedonismului.
 
G. Tarde
 
(1903) dezvoltă o concepţie care indică imitaţia ca fiind principalul mecanism de modelare a personalităţii înontogeneză. Prin imitaţie se reproduc trăsăturile esenţiale ale unei comunităţi, asigurându
-se astfel perpetuarea acesteia.
 
S. Freud
, elaboreaza în primele decenii ale secolului XX teoria psihanalitica, care reduce diversitatea factorilor dinamogemi
ai vieţii psihice şi sociale doar la doi:
eros
 
şi
thanatos
, rolul determinant avându-
1 însă libidoul, adică pulsiunea sexuală Alteorientări psihanalitice pun accentul pe
inconştientul colectiv
(
C.G. Jung
), complexele individuale generate în contextul vieţii
sociale (complexul de inferioritate la
A. Adler
de exemplu), sau alţi factori derivaţi din aceştia.
 
Clasificarea teoriilor
:(a)
 
în funcţie de
sfera de aplicabilitate
,-
teorii generale, valabile pentru o gamă largă de fenomene sociale (teoria instinctualistă a lui
W. McDougall
 
(1908), care încearcă săexplice esenţa vieţii sociale prin existenţa aşa
-
numitului „spirit gregar“, sau teoria psihanalitică a lui
S. Freud
 privind rolul sexualităţii
în determinarea comportamentului),-
teorii particulare, valabile pentru o gamă restrânsă de fenomene (teoria disonanţei cognitive a lui
L. Festinger
, sau pe cea a
echilibrului cognitiv, elaborată de
F. Heider)
.(b)
 
în funcţie de
domeniul de aplicabilitate
, pot fi identificate teorii care vizează structurarea personalităţii în câmp social,relaţiile interpersonale, procesele şi fenomenele psihosociale de grup, fenomenele de masă, comunicarea şi influenţa socială, procesele
 psiho-
organizaţionale etc.
 
1.4 Metodologia cercetarii in p.s.: conceptul de metoda, tipuri de metode, realtia dintre teorie si metoda in cercet.psihosociologica.
Metoda 
 
reprezintă, alături de teorie, cea de a doua dimensiune esenţială a activităţii de cunoaştere şi a practicii sociale.
În sens larg
,
 prin metodă se înţelege
calea de urmat în abordarea şi rezolvarea unei clase de probleme; deci, este o
 
modalitate standardizată princare se rezolvă eficient situaţii problematice de un anumit tip.
În sens restrâns
 , termenul de metodă desemnează o procedurăconcretă de reglare a unei acţiuni, de natură praxiologică sau gnoseologică, în scopul atingerii obi
ectivului dorit 
; este partea tehnică
a unui demers epistemic.
Metodologia 
este
ansamblul organizat al metodelor utilizate într-
o anumită sferă a acţiunilor practice şi de cunoaştere
.
Metode generale
: observaţia, experimentul, modelarea cibernetică, metoda
 
statistică ş.a.; metode cu caracter specific: metodasociometrică, ancheta psihosocială, interviul, studiul documentelor, metoda testelor etc.
 
4
 . Observaţia
 
este o metodă fundamentală a cunoaşterii ştiinţifice şi empirice, constând din
înregistrarea r 
iguroasă şi planificată adesfăşurării naturale a unui proces, fenomen, comportament sau acţiune, fără intervenţia observatorului în desfăşurarea acest 
ora
.
Eficienţa observaţiei depinde atât de calităţile personale ale observatorului (spiritul de observaţie, capacitatea de concentrare, calităţileatenţie, volumul şi fidelitatea memoriei, capacitatea asociativă şi de analiză ş.a.), cât şi de modul cum se pregăteşte şi se
 
desfăşoarăactivitatea de observare, cu respectarea riguroasă a unei serii de
exigenţe m
etodologice specifice
:1.
 
Precizarea şi delimitarea riguroasă a
obiectivului
 
observaţiei.
 2.
 
Efectuarea unei
documentări teoretice
prealabile cât mai complete asupra obiectivului de observat.3.
 
Formularea unor 
ipoteze de lucru
.4.
 
Elaborarea unui
plan observaţional
d
etaliat (modul de înregistrare a datelor, etapele şi durata observaţiei, locul dedesfăşurare etc.)
 5.
 
Pregătirea
instrumentarului
necesar desfăşurării observaţiei şi înregistrării rezultatelor.
 6.
 
Efectuarea unor 
observaţii multiple
, în condiţii cât mai variate, cu înregistrarea riguroasă şi imediată a tuturor aspectelor 
constatate.7.
 
Prelucrarea rezultatelor
 
 prin analiza şi sistematizarea acestora.
 8.
 
Desprinderea
concluziilor
 
şi formularea de noi ipoteze.
 
Observaţia poate fi
 simplă
sau
complexă
;
directă sau indirectă
;
continuă sau discontinuă
.
Trebuie reţinut faptul că orice persoană care se ştie sau bănuieşte că este observată, îşi modifică sensibil comportamentul ş
i atitudinile.
În al doilea rând, obţinerea şi mai ales interpretarea datelor observaţionale pot fi afectate de intervenţia inconştientă a filtrelor 
subiective ale observatorului.
2. Experimentul 
. Utilizarea experimentului asigură satisfacerea a două exigenţe fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice: a) un
controlriguros
 
asupra diferiţilor factori care intervin în desfăşurarea unui proces sau fenomen; b)
reproductibilitatea
 
condiţiilor în care
respectivele fenomene se produc.
Metoda experimentală
 presupune crearea în conditii riguros prestabilite a unei situaţii experimentale în cadrul căreia se poatădetermina cantitativ influenţa unui factor (variabila independentă) asupra altor factori implicaţi în producerea unui fenomen
 (variabilele dependente)
.
Datorită caracterului său provocat, metoda experimentală ridică insa numeroase probleme legate de
 
 posibilitatea izolării unor variabile,fără ca acest lucru să „artificializeze“ fenomenul studiat.
 
Clasificarea experimentelor 
1. După locul de desfăşurare: experimente de
laborator 
sau
naturale
(de teren).
2. În funcţie de
modul de iniţiere
a experimentelor: experimente
 provocate
sau
invocate
. Cele provocate implică proiectarea şirealizarea intenţionată a unei situaţii experimentale, în momentul ales de cercetător, pornind de la anumite ipoteze de lucru
;experimentul invocat presupune efectuarea unei a
nalize sistematice asupra unei situaţii psihosociale produsă spontan, în anumite
conditii social-
istorice, dar asupra desfăşurării căreia cercetătorul deţine suficiente date relevante, obţinute prin intermediul participanţilor, martorilor, documentelor ş.a
.3. Experimentele pot fi
 sincronice
, prin stabilirea parametrilor unui fenomen aşa cum se prezintă la un moment dat, sau
diacronice
,
 prin care se evidenţiază dinamica fenomenului.
 
 Etapele principale ale unui experiment:
1. Precizarea obiectivului cercetă
rii
2. Documentarea teoretică şi metodologică
 3. Formularea ipotezelor de lucru
4. Proiectarea teoretică a experimentului (setul de variabile şi modul de control şi evaluare a acestora; imaginarea în detaliu a situaţieiexperimentale; alegerea metodelor şi
 
tehnicilor de înregistrare şi prelucrare a datelor; stabilirea condiţiilor generale de desfăşurare aexperimentului; stabilirea etapelor şi duratei experimentului ş.a.)
 
5. Alcătuirea grupurilor experimentale şi de control
 6. Elaborarea sau alegerea instru
mentelor de lucru (chestionare, baterii de teste, scenarii ş.a.), validarea acestora printr 
-
o operaţie de pretestare şi stabilirea condiţiilor concrete de aplicare.
 
7. Asigurarea mijloacelor materiale şi tehnice necesare experimentării.8. Desfăşurarea experimentului, prin manipularea variabilelor independente şi înregistrarea efectelor asupra variabilelor dependente, încondiţiile eliminării eventualilor factori perturbatori sau fără semnificaţie în situaţia dată.9. Centralizarea, sistematizarea şi prelucrarea datelor obţinute, formularea concluziilor sau a unor noi ipoteze.
 
 . Metoda statistică:
 
 prelucrarea datelor obţinute în cursul unor cercetări, folosind instrumentul statisticii matematice.Metoda statistică se aplică exclusiv unor serii de date experimentale obţinute prin diferite alte procedee; datorită rafinamentului şirigorii sale, se poate obţine nu numai verificarea unor ipoteze, dar se pot stabili şi anumite tipuri de conexiuni existente
între parametrii
of 56